octombrie

dimineaţă mult prea matinală de sfârşit de octombrie. afară e frig, dar soarele încă îndrăzneşte să se arate. căldura razelor îmi mângâie faţa şi mă face să zâmbesc. lumina care răzbate prin geam trece firav şi natural prin sticlele mele colorate din dreptul geamului lăsând pe a mea perdea roşie jocuri de culoare translucidă. toată atmosfera şi ceaiul verde servit cu mult înainte de ora normală mă fac să visez. de fapt, să mă pierd în visare. 

you've got a fast car... I wanna a ticket to anywhere

în definitiv, sunt zile şi zile. zile când mi-e atât de dor de tine. zile când reuşesc să mi te alung cumva din gând. zile când îmi doresc să te aud. zile când abia mă abţin să nu îţi scriu un mesaj. zile când aştept de la tine un semn. zile când plâng. zile când reuşesc să mă ascund atât de bine în spatele unui zâmbet "dureros de dulce". zile când pur şi simplu aş vrea să fii aici. să încetăm cu toată nebunia asta. 

mă gândesc la duminicile liniştite pe care le aveam. la lumina caldă de după amiază în care erau scăldate. mi-e atât de dor de zilele alea. mi-e dor să luăm masa cu ai tăi. nici nu mai ştiu de când n-am mai mâncat ceva bun...

mi-e dor să fii aici. în patul ăsta gol. în tăcerea asta străină de tot. în lumea din jur care nu mai pare la fel de când tu nu mai eşti. 

mi-e dor să plecăm... departe de tot. ai idee câte maşini roşii sunt în oraş? :) ai idee câte maşini ca ale tale există în oraşul ăsta monoton?... ei bine, nici eu nu ştiam că sunt atâtea până să fi plecat.

sfârşit. aproape sfârşit de octombrie.

frig. deja mult prea frig afară. şi în suflet. în jur, e gol. şi trist. şi fără o speranţă de care să mă agăţ. urlu şi ţip şi zbier - în mine. plâng. de parcă niciodată nu aş mai fi trecut pe aici. şi totuşi. niciodată nu-i uşor ori de câte ori ar fi staţionat trenul aici, în staţia asta - staţie goală de toţi şi toate, în care vezi doar stihiile unor vremuri ce par a fi din altă existenţă, una mai bună. mai frumoasă. mai veselă şi mai însorită. da... dar acum e toamnă! de unde atâta soare?...

de ce suntem atât de egoişti?.. cu cei din jur şi cu noi înşine. de ce nu ştim ce trebuie făcut? de ce greşim mereu?... de fapt... care e calea cea bună? 

închişi în noi, uităm să ne lăsăm descoperiţi. uităm să descoperim. prea ocupaţi ca să aruncăm o privire mai amănunţită celor din jur. prea uşor acceptăm privirea de ansamblu care, de cele mai multe ori, este prea înşelătoare ca să poată măcar să-ţi ofere varianta demo a ce ar fi de fapt dincolo. 

frig... deja prea frig ca să îmi mai arăt sufletul. gri. prea mult gri ca să mai las să înflorească verdele în el. cuvinte... prea multă tăcere ca să îţi mai pot spune... atâtea.