aşadar, iată-mă din nou aici, în oraşul trist şi
agitat. în această himeră, frumoasă pentru unii, corset strâns pentru alţii.
deopotrivă mecca mult prea dorită şi infern greu de suportat. mă încearcă din
nou acest sentiment de Contra Timp. viaţa se întâmplă pe grabă, mereu arde
ceva. mereu întârziem, uităm, pierdem... şi mai ales, ne pierdem în acest dans
al întâmplărilor de zi cu zi. timpul pare că nu este niciodată de ajuns. pentru
nimic. pentru orice.
mi-e teamă să mă uit în oglindă. mi-e teamă să mă
dezvălui celor din jur, mie însămi... am uitat cum e să mă privesc în ochi. să
văd, dincolo de toate, lumina dinăuntru. dacă mai există. dacă ar fi existat la
un moment dat. căutăm adevăruri măreţe, încercăm să înţelegem legităţi şi norme
care funcţionează de când lumea, dorim să ştim cum funcţionează universul şi
planetele şi stelele şi Dumnezeu. totul e de fapt o căutare de sine.
ghicitoarea cea mai grea pe care o avem de rezolvat în viaţă este propria
noastră existenţă: cine suntem şi ce ne dorim, de fapt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu