despre lucrurile care ne dor cu adevarat nu vorbim niciodata. dar niciodata. ai observat? si cum ar putea fi altfel? cum ai putea sa vorbesti despre cele mai adanci dureri si cele mai ascunse temeri, despre ce te sperie cu adevarat? cum ai putea sa spui in cuvinte durerea pe care o simti in suflet, cum ai putea sa o asterni in scris sau macar sa o schitezi pe o foaie alba de hartie? cum sa-i explici lumii durerea nesfarsita, care te sfasie si te omoara incet incet, tot mai mult de fiecare data? intotdeauna zici ca ai trecut peste, zici ca esti trecut prin tot si toate, ca mai rau de atat nu poti sa induri . . . iti spun eu: de fiecare data e la fel. la fel de greu, la fel de dur, la fel de nemilos si de trist . . .
durerea, durerea asta imensa care te pandeste ca un animal de prada siret si plin de pofte, care nu se mai satura, te doboara lent, fara drept de apel, fara sa te intrebe si fara sa iti dea vreo sansa. daca as putea doar, doar sa o fac sa fie mai blanda, sa fie mai prietenoasa, sa nu ma sece de lacrimi, sa nu ma lase fara glas, sa nu ma sfasie si sa nu ma faca sa urlu, sa nu ma stranga atat de tare incat sa nu pot respira . . . sa-mi dea o sansa macar sa o las sa plece.
durerea ... s-a imprietenit cu mine, mi-a acaparat sufletul si nu vrea sa ma lase in pace. mai face uneori escapade si atunci isi trimite prietena - iluzia - sa imi tina de urat la o cafea. pana sa incep sa gust din biscuitele de langa ceasca a si aparut din nou. de fiecare data la fel - mare artista - isi face prezenta fara sa te anunte, te ia prin surprindere si iti ofera o invitatie la care nici macar nu ai dreptul sa raspunzi. deja s-a reinstalat acolo unde ii place ei cel mai mult. si ma ridica in graba si nu ma lasa sa imi termin discutia inceputa cu iluzia si ma trimite fara niciun regret la cealalta amica - dezamagirea. sunt prietene destul de bune am observat. si perseverente. si de fiecare data, prind mai multa putere. si se hranesc cu suferinta mea. si se instaleaza si mai mult in suflet. si sansele mele devin tot mai mici. din ce in ce mai mici.
si uite asa am mai murit un pic ... incet, in chinuri infernale, ghemuita in pat si in mine insami, innecata intr-un ocean de lacrimi - dar cu Dumnezeu in inima. si cu speranta unei minuni . . . de orice natura . . .
durerea, durerea asta imensa care te pandeste ca un animal de prada siret si plin de pofte, care nu se mai satura, te doboara lent, fara drept de apel, fara sa te intrebe si fara sa iti dea vreo sansa. daca as putea doar, doar sa o fac sa fie mai blanda, sa fie mai prietenoasa, sa nu ma sece de lacrimi, sa nu ma lase fara glas, sa nu ma sfasie si sa nu ma faca sa urlu, sa nu ma stranga atat de tare incat sa nu pot respira . . . sa-mi dea o sansa macar sa o las sa plece.
durerea ... s-a imprietenit cu mine, mi-a acaparat sufletul si nu vrea sa ma lase in pace. mai face uneori escapade si atunci isi trimite prietena - iluzia - sa imi tina de urat la o cafea. pana sa incep sa gust din biscuitele de langa ceasca a si aparut din nou. de fiecare data la fel - mare artista - isi face prezenta fara sa te anunte, te ia prin surprindere si iti ofera o invitatie la care nici macar nu ai dreptul sa raspunzi. deja s-a reinstalat acolo unde ii place ei cel mai mult. si ma ridica in graba si nu ma lasa sa imi termin discutia inceputa cu iluzia si ma trimite fara niciun regret la cealalta amica - dezamagirea. sunt prietene destul de bune am observat. si perseverente. si de fiecare data, prind mai multa putere. si se hranesc cu suferinta mea. si se instaleaza si mai mult in suflet. si sansele mele devin tot mai mici. din ce in ce mai mici.
si uite asa am mai murit un pic ... incet, in chinuri infernale, ghemuita in pat si in mine insami, innecata intr-un ocean de lacrimi - dar cu Dumnezeu in inima. si cu speranta unei minuni . . . de orice natura . . .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu