Suntem infideli dorinţelor noastre

Multe sunt lucrurile care trebuie să fie spuse. Multe sunt lucrurile pe care trebuie să le facem. Multe, deciziile. Dar, înainte de toate, trebuie să stai un pic... să cugeţi. Să analizezi. Să te reinterpretezi. Cine eşti tu şi ce a făcut timpul, în ultima vreme, cu tine? Cine eşti acum şi când ai încetat să mai ştii cine eşti? Cum de facem mereu de ne pierdem pe drum? Ne lăsăm parte din suflet în fiecare om, în fiecare alt suflet, în fiecare alţi ochi care îi întâlnesc pe ai noştri. În fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare îmbrăţişare sau strângere de mână. Acolo e. Acolo găseşti parte din suflet. Dar dacă toate astea nu există... dacă nu vezi, dacă nu îmbrăţişezi, dacă nu strângi de mână... atunci unde e? Unde s-a pierdut? Unde i-ai pierdut urma?... Unde sunt toate cele ce te făceau să simţi? Să te simţi? Să te ştii "tu cu tine"? Unde sunt toate cele care te făceau să te simţi în siguranţă? Toate cele care te bucurau sau te întristau, toate cele care trezeau în tine un sentiment, un dor, o iubire, o zvâcnire de viaţă?...

Le-ai pierdut sau te-au pierdut. Te-ai înstrăinat, pe tine, de toate. Şi de iubire, şi de ură, şi de zâmbet, şi de lacrimă. Exişti, dar nu trăieşti. Respiri, dar nu îi înapoiezi lumii iubirea prin expiraţia ta. Te uiţi în jur... nu înţelegi nimic. Deşi copacii continuă să fie verzi, ploaia să cadă din ceruri, soarele să se ascundă după-un nor, în timp ce-şi vede nestingherit, în tihnă, de iubirea lui cea scurtă cu luna plimbăreaţă. Lumea continuă să fie, oamenii continuă să respire, timpul continuă să treacă. Tu... ce faci tu? Te-ai oprit în loc. Te cauţi sau nici măcar atât. Realizezi că eşti, dar nu şi cine eşti sau cine ai putea să fii, dacă te-ai lăsa. Şi, te mai întreb, din nou, cine eşti? Cine mai eşti?...

Mă uit la tine. Nu mai ştiu nici cine eşti tu, nici cine sunt eu, nici încotro ne îndreptăm vieţile, nici care ne sunt visele, nici dacă mai avem vreun vis comun. Existăm, respirăm, mergem aparent haotic înainte, fără să ne mai întrebăm, fără să ne mai răspundem, fără să mai ştim unul de respiraţia celuilalt. Suntem, credem, ne pierdem în prezent sau poate într-un prezent-trecut, căruia oricum nu-i mai dăm nicio importanţă... Dar am uitat de mult să ne strângem în braţe, am uitat de mult să ne privim în ochi, am uitat de mult să ne sărutăm, înainte de culcare, de noapte bună. Dar, mai ales, am uitat de mult să dansăm, dezbrăcaţi de noi înşine, în faţa lunii şi a stelelor, în faţa propriilor noastre vise.

Adu-ti aminte...

De toate binecuvantarile zilei ce-a trecut. De soarele care alinta frunzele verzi si proaspete din fata geamului, la prima ora a diminetii... Adu-ti aminte de bucuria cu care priveai lumea de dincolo de ochelari, cand ai iesit pe usa. Si de racoarea blanda a unei noua zi. Adu-ti aminte de timpul petrecut cu oameni de suflet, de cafeaua de dimineata din curtea inca nedezmierdata... De oamenii draguti pe care i-ai intalnit de-a lungul zilei. De cei care te-au ajutat. Adu-ti aminte de strigatele fiecarui suflet pe care l-ai intalnit... De fiecare poveste auzita, de incercarile celor din jur... De luptele pe care fiecare le da cu el insusi. Si invata din toate. Acolo unde poti, ajuta. Acolo unde nu poti, nu judeca. E loc pentru toti sub cerul asta infinit. Dumnezeu nu isi divide iubirea. Ne iubeste pe toti la fel.

Adu-ti aminte de mama ta si de momentele in care o vezi zambind. Adu-ti aminte cat te iubeste si, de cate ori poti, intoarce-i iubirea. Inzecit. Fii blanda cu ea si cu intreaga lume. Nimeni nu are nevoie de si mai multa tristete de la lumea asta. Adu-ti aminte de tatal tau si suna-l, chiar si intre doua intalniri, intre doua drumuri, chiar si daca stii ca e posibil sa te bombane sau e posibil sa nu iti spuna nimic din ce nu ai sti. Suna-l. E bine sa te stie ca ii esti aproape. Chiar si printr-un simplu telefon...

Adu-ti aminte sa razi cu cei dragi. Si sa faci glume proaste. Chiar si cu tenta sexuala. Nimeni nu se supara cand vine vorba de glume proaste. Sau de sex. Adu-ti aminte de cum ti-a vorbit hartia si de cum s-a miscat creionul in mana ta si de liniile care au surprins intr-o eternitate un moment ce ochiul l-a prins din zbor in cautare de forme si idei. Adu-ti aminte de incurajarile pe care le primesti, mai ales cand ele vin de la Panduru. Adu-ti aminte sa mai faci din cand in cand o plimbare si sa asculti un prieten. Sa te bucuri de caderea noptii si de albastrul inchis de deasupra. De prima stea pe care o vezi, printre cladiri de sticla, in noaptea ce tocmai sta sa se arate. De restaurantul chic pe langa care ai trecut si pe care sigur vrei sa-l incerci cu tacanitele tale preferate. Adu-ti aminte ca la sfarsitul zilei sa-ti porti frumos zambetul sub corpul ce a obosit poate, sub picioarele ce au umblat prea mult, sub ochii care uneori trebuie curatati, sub sufletul ce intelege tot mai inainte de toate timpurile.

Si uita, uita de tot. Tot ce iti pare ca te infrange. Tot ce nu poti sa exprimi. Tot ce nu intelegi inca. Ai incredere. Ai incredere ca intr-o zi, totul se va fi luminat. Pastreaza-ti sufletul senin si usor, pana in aceea zi cand si el va stii ca a fost dintotdeauna liber, niciodata incatusat, orice ar spune altii.

Si mai presus de toate, multumeste. Multumeste pentru tot.

tu unde te cauti cand nu te mai gasesti?

e deja trecut de doispe. e deja trecuta o zi. o alta zi. aproape aprilie. aproape noapte. aproape zi. aproape eu, in tot si toate, aproape niciunde nu ma mai gasesc. poate ca nici nu ma mai caut. lucrurile trec si ma trec, de parca as zbura incontinuu in neant si nimic din jur n-ar avea greutate. nimic care sa ma coboare acolo, acolo unde te astept si ma astept... acolo unde deja nu mai astept nimic, de fapt.

de la fereastra pot sa vad bobocii care tocmai i-au dat capacului care aproape ajunge-n balcon. ai zice ca-i primavara. aproape primavara...

Firul de praf de pe suflet

M-am gandit la ultima noastra discutie. Si trebuie sa iti dau dreptate. Nu e normal. Si nici mie nu mi se pare normal ca lucrurile sa se intample asa cum se intampla. Dar, vezi tu, stimabile... Lucrurile sunt asa cum sunt. Viata e asa cum e... Oamenii sunt asa cum sunt...

Nu ma plang si nici macar nu mai incerc sa imi explic. Sa imi explic de ce, sa imi explic cum sa fac sa fie bine, sa incerc sa inteleg. Pur si simplu, lucrurile curg si viata se intampla si eu se intampla sa ma aflu prin zona. Prin zona prin propria mea viata. Da... E un moment d-ala... Si nu, nu incerc nici sa ma plang, nici sa-mi plang de mila. Incerc doar sa... figure it out. Si spunand-o cu voce tare, realitatea pare intodeauna sa se vada altfel. Dar e un moment din ala in care nici macar nu vreau sa mai vad cum se vede. Pentru ca, in adancul sufletului, am stiut intotdeauna pozitia in care ma aflu. Indiferent ca am ales sau nu sa arat ca sunt constienta de lucrul acesta.

"El corazón del mundo canta en mi corazón"

nici macar nu e vorba de faptul ca mi-ar fi dor. dor de un el. dor de ce a fost. dor de mine. nici macar nu conteaza ce a fost. sau ce am fost. conteaza unde suntem. conteaza unde ne-a adus tot ce a fost. conteaza ce am devenit si tot ce am cladit pe tot ceea ce ni s-a dat... bun sau rau... nu exista asa ceva. lucrurile doar sunt. ni se intampla sau le facem sa ni se intample. depinde de nivelul de constiinta cu care alegi sa-ti traiesti viata. experienta de viata castigata. desavarsirea de sine. gasirea sinelui. sau mai bine zis, cautarea continua a sinelui. a ceea ce esti cu adevarat. a esentei. a stropului ala divin, daca vrei sa-i spui asa, particica aia mica de suflet care te face sa te ridici deasupra celor zilnice. celor lumesti. deasupra deciziilor bune sau mai putin bune pe care le-ai luat... deasupra gandurilor care te urca sau te coboara... deasupra, dedesubt, bun, rau, frumos, urat, devreme, tarziu, zi noapte.,. cuvinte fara sens... dincolo de toate, e tot. dincolo de perceptiile noastre, e starea de fapt... a fi. a trai, nu a supravietui. 

e momentul ala cand ti se face dor, nici macar tu nu stii de ce anume... e golul ala care uneori striga si isi striga drepturile de a fi in inima ta si in minte... e locul ala unde ai vrea sa te intorci pentru ca a fost bine, pentru ca a fost soare, pentru ca au fost scoici, pentru ca a fost mare, pentru ca... pentru ca uneori vrei sa simti ce credeai odata ca asa trebuie sa fie... asa cum crezi ca se simte, de fapt... e momentul ala cand te intrebi... sau nu, nici macar nu te mai intrebi... ai renuntat de mult si la asta... acum doar... doar il contempli. acum doar il cauti sa ti-l trezesti in amintire... dar pana si amintirea e de mult prafuita. nu mai stii sa simti. nu mai stii cum sa simti sau ce sa simti sau cum se simte pe bune... e momentul ala si sunt lucrurile de zi cu zi si viata care isi urmeaza cursul atunci cand tu renunti sa-i mai dai un curs anume, sunt lucrurile alea mici care conteaza... care uneori sunt, alteori nu... de cele mai multe ori alegem sa uitam de toate astea. de multe ori, nici nu te mai intrebi... renunti sa mai cauti. renunti sa mai vrei sa gasesti. iti spui ca asa a fost sa fie. iti spui ca... poate asa se simte acum... dupa ce ai adunat ceva in bagaj... experienta, maturitate, inimi frante, stiu si eu... ce aduna fiecare...

trece un timp, apoi inca un pic... si te lasi cu totul dus... si nu mai cauti. si nu mai crezi si nu mai speri. nu mai stii la ce sa speri... nu mai stii cum e sa fie pe bune. existi, nu traiesti. esti viu si nu esti. crezi ca simti, dar ai uitat cum se simte. zambesti. mergi mai departe. cauti bucuriile mici in alte locuri, in alte lucruri. din cand in cand, dupa o zi plina, seara in drum spre casa, poate mai speri sa... sa-ti aduci aminte. intamplator si fara sens... poate o incrucisare harazita de destin. o inima care sa-ti faca inima sa bata... renunti, dupa un timp, si la asta. esti mare acum, uiti sa mai crezi in povesti... oftezi si lasi ziua in urma. inchizi usa dupa ziua ce ti-a fost... ai mai adunat o zi... te pui tarziu in pat si speri ca noaptea sa-ti alunge toate cele ce le-ai strans in suflet si in gand... iti cauti mantuirea, asa cum poti si asa cum stii... la urma urmei, lucrurile sunt asa cum sunt... dincolo de asta, depinde de fiecare cum si le face sa fie... respiram, tragem un zambet si mergem mai departe.

Un graunte de apa

Mic cat un bob. Ca ultima picatura din mare. Ca cel din urma strop de ploaie... Un graunte de apa cat inima ta care se strange cand iti deschizi bratele in fata unor brate inchise. Ca ultimul fir de speranta cand nu stii daca mai ai in ce sa speri. Sau de ce sa o faci. Ca atunci cand, prea tarziu, nici macar cuvintele nu-si mai au rostul. Ca o ultima imbratisare ce nu a mai apucat sa fie data... Ca ultima oara cand ai vrut sa privesti inapoi si regretul ca nu ai facut-o. Ca si cand ar fi usor si simplu sa-ti pui viata in valiza si sa pleci. Ar trebui sa fie usor... Visul spre libertate e mai mare decat lanturile de care ai impresia ca esti prins. Nu esti prins decat in propria-ti minte. Nu esti prins decat in itele pe care mintea le coase cand incearca sa descoasa lumea... Dar lumea nu e ceva ce trebuie descusut... Lumea pur si simplu este... Tot ce trebuie sa faci este sa fii si tu odata cu ea... Sa fii pur si simplu... Precum omida ce nu-si gaseste desavarsirea decat in clipa in care-i dau aripile... Dar aripile noastre nu sunt asa de usor de gasit cata vreme ne taram sufletele in deznadejde. Poate nici nu e vorba de asta. Poate ca nici nu trebuie sa te mai explici. In viata, pur si simplu mergi mai departe. Uneori, doar atat poti sa faci. De multe ori, nici nu trebuie sa faci mai mult. Ca un actor al carui suflet se zbate in mirarea de a fi... Pe scena, orice ar fi, zambetul trebuie sa iti iasa. Masca trebuie sa fie pusa si publicul distrat. Asa-i pe scena... Asa-i in viata.. Iti pui masca si mergi mai departe. Sau ti-o dai jos si pleci in lume... Sufletul nu poate fi chinuit de atatea masti pe care involuntar ajungi sa le porti. Pe care uiti sa le dai jos chiar si atunci cand esti doar tu cu tine...

Ninge si mai e putin

M-am trezit azi de dimineata si era 1 decembrie. M-am trezit azi de dimineata si afara ningea. Frumos, calm, linistit. Si deodata... Am inteles ce lipseste. Am inteles ca uitasem cum e sa fii asa...calm...linistit. Deodata, trecuse un an pe nesimtite, lunile s-au dus ca bataile de aripi ale unei pasari colibri, zilele s-au scurs si ele, secundele cand mi se taie respiratia s-au rarit... Viata a mers mai departe, viata mereu merge mai departe, mai repede si mai repede, si eu am luat-o la fuga dupa ea. Si facand asta, fara sa vreau si fara sa stiu, m-am ratacit pe mine in goana asta de a tine pasul cu ea. Nu mi-au crescut aripi, sa-mi fie mai usor sa zbor la brat cu ea, dar picioarele-mi sunt obosite de cat am alergat sa nu raman in urma. Si asta, fara sa fi vrut. M-am trezit in dansul ei si am dansat cat am putut.

Zapada asta calma si linistita imi aduce aminte, de fapt, de ce lipseste. Pacea aia calda, inima tihnita, corpul odihnit, zile de care sa-mi aduc aminte, constiinta timpului care trece, secundele care sa conteze, bucuria lucrului bine facut... Unde sunt si cine sunt nici nu mai stiu. Si ma uit la fulgii astia frumosi, care isi manifesta zborul atat de natural prin vazduh si mi-as dori, atat cat se poate, sa le iau exemplul si sa-mi tihnesc sufletul. Sa respir mai usor, sa simt mai frumos, sa-mi dau seama de mine.

Mai trece o luna si o luam din nou de la capat... Ce minciuna frumoasa ne trezeste la viata, caci totul este doar un pretext. Mereu o luam de la capat, in fiecare zi, de mai multe ori pe zi uneori. Fara sa ne dam seama. Dar insiruirea asta conventionala a trecerii timpului, anilor, lunilor, e ca o trezire colectiva pentru balanta pe care uneori simtim sa o facem in noi. 

Si fiecare fulg de nea se asterne in mine, si fiecare cires infloreste inauntru-mi, si fiecare raza de soare se aprinde in mine, si fiecare recolta se culege inauntru-mi, ca o samsara peste care nu ai cum sa treci. Nu ai de ce sa vrei sa treci. 

Copil frumos, gaseste-ti bucuria! Linistea din fulgii de nea... Pacea din vazduh... Iubirea din suflet...