Uneori... uneori ma apuca asa un dor de mare... Un dor ancestral. De tot ce
a fost. De tot ce ar fi putut sa fie. De tot ce as fi vrut sa fie. De toate cum
mi le-am imaginat. Sau cum mi le imaginez...
De sentimentul ala, fara culoare si fara nume, fara forma si fara miros, dar
care le are pe toate intrupate: toate formele, toate culorile, toate numele,
toate miresmele... Mi-e dor sa simt si sa-i spun pe nume, desi nu stiu pe ce
nume sa-l strig, ca sa ma recunoasca, ca sa il recunosc... Sentimentul ala
care, dintre toate atat de amagitor, e cel care ne e, paradoxal, cel mai fidel.
Cel mai aproape de natura noastra. Cel din care am fost facuti si cel din care
vom crea si noi. Singurul care ramane cand nimic in jur nu mai conteaza, cand
lumi se darama si noi zori se ivesc; cel care da viata, dar si cel care te duce
dincolo, prin moarte. E singurul pe aripile caruia sufletul calatoreste din
lume in lume, din viata in viata si dincolo de ea, de timp, de spatiu. E
sentimentul ala din care insusi sufletul e plamadit.
Nici macar nu stiu daca vreodata in viata asta l-am simtit cu adevarat. Sau
daca doar am crezut ca l-am gasit. Sau daca a fost totul doar in mintea mea...
Sau poate ca doar era o confuza reminiscenta pe care am simtit-o in mine, care
sa nu fi venit neaparat din lumea asta ci... ci sa fi fost doar acolo,
inauntru, de cand lumea si timpul si lumea de dincolo, dintotdeauna. Poate a
fost doar o urma venita de departe. Sa ma pacaleasca. Sau sa-mi aduca aminte.
Sa ma faca sa cred ca exista. Sa-mi arate ce trebuie sa caut. A fost aievea
oare? A fost doar un vis?... Nu stiu. Stiu doar ca, pentru mine, atunci si acum
si dintotdeauna cred, a fost ceva real. Indiferent de unde ar fi venit. A fost
reperul. Poate un reper care, de prea multe ori, imbraca totul in straie de
sarbatoare. Dar poate ca nu era chiar o sarbatoare. Poate era doar... doar o “fanfarada”.
Doar un carnaval in care nimeni si nimic nu e ceea ce pare. Dar lucrurile
oricum nu sunt ceea ce par. Deci, poate in toata nebunia de masti, de fapt,
lucrurile iau infatisarea cea adevarata. Si astfel, pe scena in care vrei sa
joci alt rol, adica, oamenii cred ca tu joci alt rol, de fapt, lucrurile isi
arata adevarata fata. Doar asa avem curaj, doar prin minciuna ne spunem adevarul.
Caci altminteri... ne e frica. Noua de noi insine, de ce putem sa fim, de ce
vrem sa fim. De ce suntem. Ne frica si de ce ar spune ceilalti daca ne-ar vedea
exact asa cum suntem. Cum de altfel, nici macar nu stim sa fim. Nu stim cum
suntem si de aceea nici ceilalti nu cunosc adevarata noastra fata. Pentru ca ne
invartim in incertitudinea a tot ceea ce putem sa fim si a tot ceea ce credem
si se crede ca suntem. Nu stiu pe nimeni sa fie cu adevarat conturat. Cu
adevarat 'gasit'. El pe sine. Si apoi? Ce pretentii sa avem asupra unui adevar
universal valabil despre cineva? Sau despre noi insine?! Cred ca, de fapt,
singurul adevar valabil este ca in fiecare clipa suntem si nu suntem. Pentru ca
in fiecare milimetru de clipa ne schimbam. Ne definim. Ne regasim. Sau gasim
alte moduri de a fi. Si asta se intampla de cand ne nastem pana murim. Si cand
murim... Suntem totul si nimic. Ramanem doar ce am fost dintotdeauna. Nu venim
cu nimic si nu plecam cu nimic. Decat cu sentimentul ala de care iti spuneam
ca-l tot caut. De care mi-e dor... De sentimentul ala din care ne e creat
sufletul. De ea… de iubirea a tot si a toate cuprinzatoare.
De logica tuturor ilogicelor noastre cautari. De primul punctul de lumina care
a luminat intaia oara tot intunericul. Care a trezit totul la viata. De la
samanta aia care ... dar lumii... lumii nu-i pasa. Tie nu-ti pasa. Nimanui
nu-i pasa de ce-i adevarat... Toti pornim spre deslusirea efemerelor nimicuri
si multora, esentialul este exact ceea ce le scapa. Si-apoi... Ce pretentii sa
mai avem? Si cum sa nu ni se faca dor?.. Cum sa nu mi se faca dor de ea cand,
in toata ceata absurda din care nu ne putem ridica, ea e sigurul lucru real
care conteaza, care ne vegheaza, care ne ofera o cale de iesire... Da.. Mi-e
dor.. E atat de mult dor in toata singuratatea asta…
