îmi place când suntem goi... dar golul dintre noi mă răscoleşte

până unde suntem noi şi de unde intervine Dumnezeu? adică, cât la sută suntem responsabili pentru ceea ce suntem, ceea ce devenim şi cât la sută suntem predestinaţi unui destin scris în stele? da, avem liber arbitru. da, există o forţă superioară. da, Dumnezeu este în noi. da, cel mai probabil, îmi place să cred, există un plan. planul făcut de noi, cu muuult înainte să fi fost aici. dar ce se întâmplă cu noi, gen real people care încercăm să trăim in this real life? sau măcar, asta-i viaţa reală? cum ştim că suntem pe drumul cel bun?... da, întotdeauna suntem probabil pe drumul cel bun... doar că nu vedem asta.

mă întreb... de ce eşti, aşadar în viaţa mea? ce trebuie să înţeleg de la tine? de ce nu te las să pleci? de ce mă ţii încă aproape? ce lecţie îmi tot revine şi eu mă încăpăţânez să nu o învăţ? ce rămâne dincolo de priviri, de extaz şi de dorinţe? un gol... de ce nu putem să umplem golul ăsta?... pentru că nu ne dorim... oare doar eu văd lipsurile astea? te rog, spune-mi că nu e totul doar în mintea mea... nu, din fericire - ori ba, realitatea îmi susţine gândul. nu, nu vreau să am gândul care creează realitatea asta (deşi, poate asta fac, cine ştie?) cred însă că al meu gând vine în urma observării vizuale şi "palpabile" a realităţii...

cum să-ţi vorbesc ca să mă poţi înţelege? cred că mai bine o să tac. poate şansa unei salvări se va arăta mai curând.

"It isn’t him she loves,/ she thinks, not/ any more, not the way/ Frank Sinatra sings/ “Come Fly With Me”/ on the Magnavox"

"spune-mi, ce mai spui când nu mai e nimic de spus?"

plouă. de două săptămâni tot plouă. nu pare să fie niciun semn că ar vrea să se oprească. era o vreme când, de fiecare dată când ploua, picura rouă şi din ochii mei. ce bine că au trecut vremurile alea. 

sesiune. examene. disertaţie neîncepută încă. panică, aproape panică. visez în loc să mă concretizez cumva în prezent pe ce am de făcut. nimic nu pare să mă atragă spre real. zbor în mintea mea şi cu ea departe de tot. şi de toţi. de fapt, aproape că nu mai e nimeni. sau e toată lumea. pare a-mi fi tot una, în ambele situaţii.

e frig în casă. e gri afară. gri şi verde. noroc cu pomii din faţa geamului. bluza ta călduroasă pe mine. îmi ţine de cald. e ca o îmbrăţişare. e mirosul tău, în lipsa ta. flash back. strada care ducea spre tine, printre case, cea care dădea în bulevard, o seară la fel de ploioasă. mintea mea zboară, departe. departe de rândurile despre crize, comunicare şi alte cele pe care ar trebui să le învăţ acum. departe de mine. departe de tine. departe de tot.

încă încerc să fac lucrurile să meargă bine. încă mă ambiţionez, deşi ştiu că dacă nu-i suflet, degeaba e orice. poate că totuşi e şi un pic de suflet, poate e doar o părere, poate e doar o credinţă "egotică", poate mă străduiesc prea mult. poate asta spune multe. poate că asta e şi problema: că mă străduiesc, că nu vine natural. ah, dar cum ar putea să vină natural când lipseşte tocmai esenţialul?... între timp, continuăm să ne minţim. unul pe celălalt şi fiecare pe el însuşi.

free flow-ul de duminică

sentiment psihedelic, gen tot ce se întâmplă acum se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, curs de actorie foarte mişto, privire atentă într-o oglindă spartă care te arată cu mii de faţete, deşi tu ştii că eşti acolo, în fiecare în parte şi în niciuna, găseşti totuşi centrul şi reuşeşti să te vezi pe tine, ciudat, ajungi unde trebuie, exerciţiile lui sorin, mulţumesc ana, e prima oară în viaţă când te văd şi totuşi, uitându-mă pe mine în tine, ca să reuşesc să te văd ajung la tăcerea care mă arată pe mine...

drum lung şi liber, viteză aproape excesivă, stau în dreapta, levitez, sunt prezentă aici şi în mii de părţi în acelaşi timp, fucking shit, mă simt atât de reală încât cred că visez, am impresia că-s super high dar gen sunt doar prea conştientă în starea asta de visare reală, întâlnire întâmplătoare atât de naturală încât nici nu mă sperie coincidenţa...

stare din nou de bine, ciudat, gânduri care sunt şi nu sunt şi se topesc toate în mine încât curg atât de lin, cuvinte care simt că se aşează şi mă golesc de simţuri, simţuri care zboară în mine ca părţile unei păpădii care a fost de curând suflată de aerul cald provenit dintr-o gură suavă, gura primordială a tuturor celorlalte guri de dinainte de tot, mă scufund în mine prin ochii lor, atâţia ochi care mă privesc când îi privesc, mă arunc în ei şi mă găsesc pe mine, asta mă înalţă, mi-e atât de bine, deşi iar am plecat cu durere de cap de la atelier, câteva poze făcute înainte de curs, ce mult îi iubesc pe oamenii ăştia, doamne, parcă le ştiu pe fete de când lumea atât îmi sunt de dragi, oli mi-a adus brânză din franţa azi, e atât de dulce şi îmi place aşa de mult de ea, o miros şi mă duc înapoi, înapoi când m-am întors din franţa, mirosul mă duce acolo şi mi-aduc aminte de tine.

revin acum la întâlnire, omv-ul din băneasa, aici ţi-am aruncat telefonul tău cel nou în gunoi şi tu mi-ai "uitat" pompa de alimentare în rezervor, şi ne-am bălăcărit toată seara, apoi ne-am împăcat la hrc, şi mă întorc din nou la alex, alex care pleacă în franţa, mâine e ziua ei, e aşa faină şi m-a ajutat să îmi revin, vreau să îi dau mesaj, să ştie că deja o să îmi fie dor de ea, iar drum, şi faruri, şi maşini, şi sentimentul se linişteşte în mine, sentimentul că asta trebuie să fie, mereu e aşa, dar acum se simte, şi dorinţa de a mă apuca de scris scena pentru vera, încălzire prin free flow, muzică italiană, aşteptare şi poftă de viaţă resuscitată. cu o uşoară senzaţie de oboseală. şi de dor.

lucrurile pe care le iubeşti... lasă-le libere...

mi-e dor fir-ar să fie... mi-e dor de sentimentul ăla şi de tine şi de frank şi de brânză cu nuci şi de desenele şi visele noastre... mi-e dor de începutul ăla haios şi de tine zâmbind şi de tăuraşul tău peste piciorul meu noaptea şi de împăcările noastre în care ştiai discursul pe de rost şi de vară şi de plimbările în maşina ta mică şi roşie prin pădurile de lângă târgu jiu şi de emoţiile tale înainte de conferinţe şi de serile în care ne uitam la filme şi de dimineţile în care pregăteai omletă şi de vizitele noastre la nick şi de dungile tale de pe frunte din egipt şi de tine alergând în faţa piramidelor şi de alina manole şi toţi piticii ei şi de nopţile în care îmi spuneai poveşti şi serile în care pregăteam spaghete şi de înjurăturile de pe pârtie şi de tine îmbrăţişându-mă...

am nevoie de un vis, am nevoie de cineva care să creadă în mine, am nevoie să vorbesc cu cineva care să mă înţeleagă şi care să nu mă judece, am tare tare mare nevoie de o îmbrăţişare, am nevoie să fiu puternică şi să merg mai departe nu doar să mă prefac că o fac. am nevoie de o poveste. am nevoie să îţi dau drumul, să te las să pleci...

http://www.youtube.com/watch?v=W5d3Md1BARA&ob=av2e