promisiune

noaptea-i doar a noastra
si peste toate, dincolo de ceata
vine un nou dor. un gand. un fior.

dincolo de ceata asta groasa
sufletul gaseste drumul catre casa.
catre casa din noi.

tu cu mine, noi
cel mai frumos
fior.

curand si odata,
viata-i a noastra, toata.
vie, frumoasa, nevatamata.
neatinsa de lumestile nimicuri
inscrisa in suflet
ca cel mai dulce tertiplu
de scapare din lume.

hai sa evadam!
din tine, din mine, din ei
acolo unde putem doar sa fim.
sa iubim si sa plutim.
sa ne pierdem in rauri de ciocolata,
sa imi spui ca vrei sa fiu a ta, toata.

respiram...
intre mine si tine e cel mai mare dor.
curand, iubire!

Once in a while

după un timp, te opreşti. te opreşti din a fi tot ce credeai că eşti. te opreşti din a fi tot ce ai fost. te opreşti din a mai considera trecutul ca fiind parte din prezent. te opreşti şi vezi lucrurile altfel. nu te mai comporţi cum o făceai, pentru că azi ştii că, cine erai ieri, azi nu mai eşti, şi, prin urmare, modelul de comportament nu mai este nici el la fel. 

după un timp, înveţi să ai răbdare. vei fi învăţat până acum că toate lucrurile au un timp al lor şi dacă acestea nu se întâmplă înseamnă că încă nu le-a venit vremea... sau poate nu au fost să fie. după un timp, te aşezi cu tine la cafeaua de dimineaţă, când toată casa doarme şi ceaţa din crepuscul încă nu s-a făcut pierdută... sau la ceaiul de somn dulce, dinainte de culcare, în lipsa unor braţe care să te strângă atât de tare în promisiunea lor pentru o nouă dimineaţă plină de iubire. te aşezi cu tine şi zâmbeşti. te bucuri... visezi... e linişte. în sfârşit, eşti linişte... înăuntru şi în afară... şi toate lucrurile curg, dacă le laşi în voia lor... după un timp, înveţi să te laşi în voia lor şi îţi dai seama că ăsta este cel mai bun şi mai natural lucru de făcut în viaţa asta.

după un timp, nu mai ai aşteptări. sau nu aşa de mari. nu aşa de multe. după un timp, îţi auzi sufletul cum îţi şopteşte şi începi să faci ce are el nevoie. şi realizezi că nicicum altfel nu vei putea merge mai departe. şi îţi dai seama că nici nu ai de ce să vrei să o faci în alt mod, atât de împotriva firii. după un timp, lucrurile care mai ieri ţi se păreau de neconceput, azi îţi par vise efemere ce zboară dintr-o păpădie suflata-ntr-un amurg târziu. de toamnă. 

după un timp, îţi vezi reflexia în geam şi zâmbeşti. zâmbeşti pentru că ştii că, în sfârşit, poţi să fii cine eşti. zâmbeşti pentru că în sfârşit, te iubeşti. zâmbeşti, pentru că ştii că azi eşti aşa şi mâine poate deja te vei fi schimbat - dar te vei fi schimbat în credinţa adânc înrădăcinată-n interioru-ţi ce începe să se aşeze... şi îţi dai seama că, de fapt, nu poţi fi altfel decât mai bun ca azi, mai bun ca ieri... că mâine nu e doar promisiunea unei nopţi ci mâine eşti chiar tu care ai devenit mai bun, mai frumos, mai iubitor. că mâine va fi prima zi din cea mai bună variantă a ta de până acum. că mâine va fi azi-ul unui nou început... şi fiecare zi va curge de la sine, întru sine, pentru sinele cel mai măreţ care încă urmează să ţi se dezvăluie.

şi zâmbeşti. te bucuri. iubeşti. dai lumii tot ce ai mai bun în speranţa că lumea va face la fel pentru ceilalţi. şi pentru tine. să ne iubim, deci.

ce bine ca-mi esti, ce bine ca-ti sunt / togetherness

tu îmi eşti începutul, eu îţi sunt sfârşitul. tu n-ai nevoie de început, pentru că deja îl ai în tine. aşa cum eu nu am nevoie de sfârşit, pentru că acesta există în mine. dar avem nevoie unul de celălalt, tu început, eu sfârşit, să desăvârşim cercul, să ne desăvârşim, să fim compleţi. pentru că eu am nevoie de seminţele unui nou început şi tu ai nevoie de rădăcinile care să te facă să creşti fără să mai cauţi. pentru că tu fără mine, eu fără tine, suntem ca un soare fără cer... un soare care vrea să strălucească, dar nu are nici unde să răsară, nici unde să apună. şi ce păcat de atâta risipă de lumină... 

ce bine că noi nu trebuie să ne facem griji pentru asta. căci ne-am găsit. tu sămânţă, eu rădăcini... tu ne înalţi. eu ne susţin. eu adevăr, tu provocare. şi la mijloc, tot ce va fi să fie... asta pentru ca, pe parcurs, să ne dăm seama. că tu ai în tine sfârşitul, aşa cum eu am în mine începutul. ne cuprindem unul pe celălalt, adânc în sinea noastră, încă dinainte de orice început şi dincolo de orice sfârşit... şi ce minune când realizăm asta... şi ne dăm seama că, de fapt, am fost dintotdeauna compleţi. doar că am avut nevoie unul de celălalt, tu de mine, eu de tine, ca să ne aducem aminte. şi de aici e simplu, trebuie doar să fim... şi să ne fim. să ne trezim în propria conştiinţă şi să realizăm că am fost mereu întregi, că nu suntem jumătăţi, ci doar oglinizi ce reflectă şi se reflectă pe sine... unul în celălalt. tu în mine, eu în tine, noi în tot.