stare de nestare

e ca o stare de continuă visare. când nu poţi să stai. dar nu poţi nici să pleci. când vrei să dormi şi totuşi, te trezeşti. când eşti şi nu eşti. când îţi umbli-n cap. când aluneci pe gânduri şi începi să dansezi uşor între realitate şi vis. când pendulezi între gând şi negând, deşi picioarele tale ating iarba şi ştii că acel gând de pe urmă e gândul ce te vrea totuşi acolo. când îmi eşti şi îţi sunt şi te aştept şi vii. când ziua croşetează mantia de stele a nopţii şi luna se lasă acoperită încet în graba ei spre soare. oare luna aleargă după soare? sau soarele tânjeşte mai mult după lună?

nestarea de a rămâne şi stare de a nu pleca. duminică lină şi deja zi încărcată de luni. plutire pe asfalt înverzit şi felinare molcome. un acasă găsit şi un acasă care te aşteaptă şi între toate astea, acasă din tine. hipopotam de ciocolată şi sentimentul ăla că totuşi, e bine. e bine acolo unde vezi binele şi e bine acolo unde vrei să îl faci. e bine să vrei să îl faci. floricele pe masa pictată în gând, aer care trosneşte, râsete de pe trotuarul de vis a vis şi cheia care nu se aude în uşă.

toate necuvintele dor

toate necuvintele dor. toate ne-cu-vin-te-le dor. necuvintele... necuvintele sunt cuvintele care sunt aşteptate. cuvintele care se vor auzite. cuvintele care se vor spuse. necuvintele sunt cele din urmă speranţe. necuvintele sunt tot ceea ce ne împiedică, ceea ce mă îndepărtează. necuvintele... 

ştiu că uneori cuvintele dor, ştiu că uneori pot face rău, ştiu că uneori nu vrem să auzim anumite cuvinte... şi... totuşi... cred că necuvintele ne dor mai tare decât cuvintele care dor. cred că necuvintele sunt o prăpastie atât de mare. cred că necuvintele lasă urme mult mai adânci şi mult mai greu de vindecat. căci necuvintele tale cer cuvintelor mele să le dea naştere şi, vezi tu, mintea e predispusă să fredoneze melodii triste mai degrabă decât melodii vesele şi cuvintele care să aline necuvintele la viaţă sunt mai greu de găsit decât cuvintele care să doară când încerc să-ţi nasc necuvintele. căci între noi e un semn de întrebare şi necuvintele noastre nu fac decât să nască incertitudini şi nu fac decât să crească neîncrederea precum un zid creşte între două suflete care nu îşi mai vorbesc aceeaşi limbă. sau poate că nu şi-au vorbit-o niciodată sau poate asta vrea să creadă doar mintea mea de muritor ameţit de gânduri ameţite. poate că sufletele nu au nevoie de cuvinte. poate că sufletele nu-şi vorbesc, pentru că ele se simt. poate că-n necuvinte sufletul îşi găseşte liniştea să se audă. poate cuvintele sunt doar zgomotul material al lumii. poate că nici nu trebuie să fie altfel.