ca în orice altă după-amiază de sâmbătă

Întâmplător. Ne-am întâlnit întâmplător, deşi te căutăm cu mintea de ceva timp. Nu am avut fluturaşi în stomac, nici nu mi s-au "tăiat" picioarele, dar am simţit cum inima îmi bate mai tare. Nu mi-am pierdut cuvintele, căci în preajma ta oricum cuvintele nu erau niciodată suficiente. Mi-a plăcut sunetul pe care l-ai scos când m-ai îmbrăţişat şi - probabil - mi-ai simţi parfumul. Sunetul ăla care ştiu că îmi spune că-ţi place ceva. Că te bucură. Că îţi aduce aminte şi e bine. Sunetul ăla care a stat în locul atâtor cuvinte pe care am tânjit întotdeauna să le aud de la tine. Mi-a plăcut cum, la un moment dat, m-ai sărutat - fugar şi poate dintr-o obişnuinţă naturală - pe frunte, aşa cum o făceai odată.

Nu mi-a plăcut că ai rămas cumva la fel. Sau asta mi-ai arătat. În general nu prea îmi arătai multe. Nu mi-a plăcut că ai rămas la fel de distant, deşi cumva mereu te-am simţit că vrei să depăşeşti bariera asta pe care o ridici între tine şi oameni. Între mine şi tine când suntem despărţiţi.

Unde s-au dus toate, acum când toamna ar vrea să vină?....

Septembrie din nou... Vara-i aproape gata. Aş vrea atât de mult să mă mai bucur de razele soarelui undeva la malul mării... Să fie linişte. Să mă aud. Să mă hotărăsc. Să văd mai clar direcţia spre care trebuie să merg, vreau să merg, îmi face bine să merg... Încă nu văd... sau dacă văd, nu am puterea de a lua o decizie, de-a o respecta, de a mă respecta. Cred că nu mă iubesc suficient. Ştiu că îmi doresc ca cineva să o facă. Nu ştiu cum să încep eu cu mine... nu ştiu cum să mai continui aşa...

Lunile astea au trecut ca un vis... nu le mai ştiu începutul, abia dacă le mai simt sfârşitul. Şi sfârşitul a fost acum... nu le mai simt deloc. Îmi par a fi frânturi rupte dintr-un trecut încă şi mai ireal... ireal de frumos, ireal de plin, ireal de încărcat cu semnificaţii... Unde sunt zilele de vară, unde e Marocul, unde sunt copiii care-mi cântau, care dansau, care mă îmbrăţişau?... Unde sunt străzile cu biciclete, unde sunt taxiurile albastre şi albe şi galbene, unde sunt clipele în care alergam cu florile în braţe, mai ceva ca în filmele de la TV, printre maşini, oameni, motociclete, măgari, într-un bazar oarecare?... Unde sunt dimineţile prea matinale şi lipsite de o cafea de bun simţ, unde sunt nopţile în care stăteam întinşi pe acoperiş şi ne uitam la stele, unde sunt serile în care căutăm steaua nordului?... Unde e, de fapt, steaua nordului?...

Şi mai ales... unde sunt eu? Eu, cea de-atunci. Eu, cea care nu mai eram eu. Eu, cea care plângea de bucurie, cea care împărţea bomboane copiilor pe stradă, eu, cea care nu vroia să se mai întoarcă "acasă"?... Unde sunt eu? Eu, adică... unde e sufletul meu?... Unde sunt lucrurile care contează cu adevărat? Unde e bucuria, unde e zâmbetul, unde e sufletul ăla deschis, pofta de a cunoaşte, deschiderea faţă de oameni, de lume, de viaţă întreagă? Unde sunt lacrimile de bucurie, unde e zâmbetul ăla în privire?... Unde s-au ascuns toate? Dar, mai ales, cum pot să mă întorc la ele?... la mine?...

Dacă ar fi

Dacă ar fi să încep cu ceva, aş spune că nu ştiu de unde să încep. Sau cum să încep. Doar că am nevoie de un început. Dacă ar fi să fiu sinceră, aş spune că nu ştiu de unde să încep să caut şi nici măcar nu ştiu cum să ajung la ceea ce caut. Dacă trebuie să mărturisesc, recunosc atunci că mi-ar plăcea să mă găseşti tu pe mine căci eu nu mai ştiu încotro să privesc. Să te caut, nu ştiu unde să te găsesc. Găseşte-mă tu pe mine şi hai să nu mai pierdem timpul.