În sunet de pian, culorile
se-mpleticesc minunat de la sine. Eu sunt doar un martor tăcut. Pictura îmi ţine
de cald, în lipsă de tine. În lipsă de tot. Nu mai e nevoie de nimic. Sunt eu
cu mine şi în sfârşit e bine. Încep să înţeleg. Să înţeleg că totul are un
rost, un scop, un timp al său. Încep
să-nţeleg că tot ce trebuie eu să fac este să zâmbesc şi să mă bucur şi să fac cât pot eu de bine orice aş fi nevoită să fac.
să-nţeleg că tot ce trebuie eu să fac este să zâmbesc şi să mă bucur şi să fac cât pot eu de bine orice aş fi nevoită să fac.
Sunt fericită. Sunt clipe şi
clipe. Într-o clipă te bucuri, în alta te bucuri mai puţin. Totul în viaţă îmi
pare că durează cât o clipă. Viaţa însăşi este o clipă. Şi clipele sunt
efemere. Tot ce putem noi să facem este să prelungim clipele care merită
prelungite. Să le prelungim ca într-un vis de care ne agăţăm uneori dimineaţa,
pe care îl purtăm cu noi o zi întreagă dacă a fost suficient de profund, dacă a
născut în noi sentimentul unui nou început. Unei noi vieţi. Unei altfel de vieţi.
Mai bună. Mai frumoasă. Cu mai multă bucurie.
O nouă viaţa începe în
fiecare dimineaţă. Cu fiecare clipă putem să ne bucurăm sau putem să ne plângem.
Putem, de asemenea, într-o imediat altă clipă să ne răzgândim şi să începem să
plângem de fericire. Da, putem face asta. Tocmai d-asta se numesc clipe... cât
ai clipi, poţi să transformi şi să te transformi. Durează doar o clipă să înţelegi.
Şi să înveţi să
zbori durează tot o clipă. Hai să facem clipele să conteze!
