undeva între mine şi tine, a fost odată, un noi. undeva, între mine şi tine, cândva, a existat o legătură ce nu poate fi înţeleasă şi expusă în limbajul cuvintelor. o legătură pe care nici noi nu cred că am înţeles-o, dar am simţit-o, am simţit-o fără ca mintea să ne ceară mai multe explicaţii, fără ca sufletul să se simtă stingher, pierdut fiind în sufletul celuilalt. ne-am cunoscut dintotdeauna sau poate doar ne-am recunoscut printre mii şi mii de alte forme pe care le-am luat, căutându-ne, găsindu-ne, pierzându-ne iară...apoi, cumva, am uitat. am uitat de unde a început, am uitat unde s-a terminat. ne-am uitat, într-un final, de tot. lumea e prea mare când trebuie să fie mică şi noi ştim mereu ca lumea este, de fapt, atât de mică. şi noi? noi de ce nu ne mai găsim pierzându-ne unul de celălalt?... te simt şi te-aş recunoaşte dintr-o mie... dintr-o mie de gânduri ce mă ating, dintr-o mie de suflete care-mi şoptesc, dintr-o mie de îmbrăţişări care ar vrea să mă încălzească, dintr-o mie de cuvinte care mi se preling în trup, dintre toate, fără să ştiu cum sau de ce, te-aş recunoaşte cu ochii închişi, cu sufletu-mi topit în uitarea presărată de noi.
de mult, te visam. de fapt, visam sentimentul acela de noi, sentiment ce nu mi-a mai fost dat să-l simt nici măcar în vis. şi visul era atât de real, şi tu erai atât de prezent, şi eu eram atât de fericită. nu ştiu dacă în viaţa asta am cunoscut iubirea, nu ştiu cât dintre te iubescurile îndreptate spre mine au reuşit să cuprindă toată emoţia sentimentului definit, nu ştiu cum şi dacă am simţit puritatea acestor cuvinte. dar ştiu că atunci, ca şi în vis, totul se contopea, nimic nu mai era şi totuşi, toate păreau a fi atât de la locul lor. curgeai prin mine şi curgeam şi eu odată cu toate florile de mai, odată cu toate scoicile pierdute-n nisip, odată cu tot pigmentul de roşu nebun care putea să curgă din fiinţa unei copile ce nu ştia să fie iubită.
