coming back to me

it's just this strange feeling again... nothing going right, nothing going wrong... anyways, who can tell what is wrong or what is right?... I guess, I'm somewhere in between...

nu sunt o cunoscătoare în domeniu, dar zilele trecute am văzut în piaţă că au apărut dovlecii. ador plăcinta de dovleac; lăsând deoparte preferinţele culinare, realizez că, de-a dreptul împotriva voinţei mele infime dar în ordinea atât de naturală a firii - toamna încearcă să-şi anunţe timid prezenţa. o umbră de melancolie se alătură stării mele deja pierdută de sub orice fel de control.

din gândirea tibetană citare: "ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla". aş vrea să pot înţelege "aplicativ" acest lucru. aş vrea să nu mă mai împotrivesc atât de înverşunat tuturor lucrurilor din viaţă care se încăpăţânează să mi se desfăşoare într-un fir atât de logic şi mult prea firesc pe care sper cândva să îl pot înţelege. aş vrea să îmi amintesc că, de fiecare dată, mi s-a dat ceea ce aveam nevoie. şi, concomitent, în acele dăţi am refuzat să iau lucrurile aşa cum au venit şi m-am ambiţionat să cred că lucrurile "trebuiau să poarte un nume", să fie altele/altfel... e greu să le laşi să curgă şi doar să te bucuri... din nu ştiu ce motiv, nu îmi iese întotdeauna. şi atunci cred, se instalează starea asta de "ciudată tristeţe neputincioasă, cu ochelari gri care refuză să vadă toate celelalte puncte colorate din jur" alături de un sentiment conform căruia "da, totul e atât de minunat, să mulţumim cerului şi totuşi starea mea de rahat nu se deranjează să se bucure de asta şi nici nu are chef să facă ceva ca să schimbe... ceva… orice…"

şi totuşi, viaţa merge înainte. totul e mişcare. poţi să te opreşti pe banca de "repaos", dar asta nu înseamnă că orice altceva din jur se opreşte cu tine. ha! nu cred că am putea fi atât de îngâmfaţi încât se credem asta. nu... nici măcar o singură adiere de vânt nu se opreşte cu noi... atunci, noi de ce am face-o?... cred că uneori avem nevoie de un pic de pauză. un pic de timp de "întors acasă", acolo, în noi, unde găsim forţa să credem că viaţa e bucurie. acolo unde este soare mereu. acolo unde nu eşti singur. acolo unde nimic nu contează mai mult decât bucuria pe care ţi-o dă un zâmbet pur de copil. e timpul să mă întorc cumva acolo şi să scap de această "criză de vârsta I" cum a numit-o haios un prieten... let's find a way going back there... and coming back joyfully, smiling.  

ps: îţi mulţumesc că aseară ai ştiut să fii lângă mine, acolo, exact aşa cum aveam nevoie: în tăcere, cu încredere, fără întrebări, fără cercetări sau alte cuvinte...

“viitorul şi trecutul/ sunt a filei două feţe”

totul se schimbă. lumea e mişcare. cu alţi ochi vedem în jur fiecare părticică din noi. nimic nu rămâne pe loc. sau... poate doar noi ne schimbăm. şi ochii noştri văd altceva de fiecare dată pentru că noi suntem alţii. "viaţa-i plină de detalii" spune un vers... detalii pe care le vedem doar atunci când am crescut suficient încât să le putem înţelege şi să le putem descifra rostul pentru care, tocmai în acel moment şi nu în altul, în acel loc şi nu în altul, s-au hotărât să ni se înfăţişeze. în general, ceea ce ne trebuie este mereu în faţa noastră dar, pentru nu ştiu care motive, vedem asta doar atunci când ne pierdem speranţa.

în tot acest timp, ea visează. se caută şi se găseşte pentru ca, apoi, să se piardă din nou. cugetă. citeşte şi se vede printre rânduri, dincolo de ele şi mult după ce acestea au încetat să o inspire la cugetat. construieşte lumi. distruge tot atâtea. îşi vorbeşte sieşi pe limbi neînţelese. crede. se încrede. pictează şi ascultă cohen. îşi doreşte... închide ochii şi, cumva, lumea nu mai este aceeaşi. îi deschide şi totul e altfel. îi închide la loc şi croşetează alte pânze pentru alte corăbii pentru alte vise, care poate niciodată nu vor prinde firul realităţii, dar vor rămâne undeva pe un val de lumină în imediata irealitate.

în definitiv, ceea ce contează este să putem visa. restul... nu, nu e tăcere. e doar înfăptuire.