sunt zile întregi în care viaţa se scurge lent. sunt
săptămâni la rând care trec molcom pe lângă tine, luni în care propria-ţi viaţă
îţi este străină pentru că nu o trăieşti, nu o auzi, nu poţi să o simţi. ai
certitudinea că exişti pentru că respiri. în rest, nu ştii nimic.
acoperiţi de gânduri, pierduţi în vise, pendulând
mereu între trecut şi viitor, rar ne aducem aminte să trăim în prezent. şi mai
bine zis... să trăim pur şi simplu. între noi şi viaţă se pune un vid în care,
neştiutori, plutim. credem că le ştim pe toate când, de fapt, nu ştim nimic.
credem că nu ştim nimic când, deodată, simţim că le ştim pe toate. ne
"plutim" astfel, în derivă, viaţa. şi avem pretenţia să spunem că
"trăim".
şi vine apoi, fără să ştii, fără să vrei… vine o Clipă.
Clipa care schimbă tot. Clipa care şterge ani întregi de letargie. Clipa care
te trezeşte. Clipa în care ştii că nimic nu va mai fi la fel. Clipa care, într-o
fracţiune de secundă, îţi ia tot ceea ce credeai că ştii despre tine şi despre
viaţă, tot ceea ce ţi se părea normal, toată existenţa ta banală din sufocanta
realitate cotidiană. în acel moment, totul începe să se evapore, să se
transforme, totul se descompune în particule din ce în ce mai mici până când,
dintr-o dată, lucrurile se pierd în neant şi nimic nu mai este ceea ce a fost.
e Clipa în care toate misterele se pierd, timpul se
dilată, întrebările dispar - nu-şi mai au rostul. Clipa în care te pierzi
pentru ca, mai apoi, paradoxal, să te regăseşti. Clipa în care nu poţi decât să
te rogi şi să speri. Clipa în care închizi ochii şi crezi pentru că altceva nu
mai ai de făcut.
"Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe
lacuri/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu