Zbor lin

Adevărul este că nimic nu ne este garantat pe lumea asta. Absolut nimic. Nici măcar următoarea gură de aer. Şi viaţa şi moartea sunt mereu la o respiraţie distanţă. E un dans magic şi de neînţeles între cele două... viaţa şi neviaţa... sau altă viaţă, neîncepută încă. Suntem şi putem oricând să nu mai fim... Şi, totuşi, trecem atât de nepăsător printre cele două... încă suntem atât de prinşi în căutarea răspunsurilor pentru întrebări fără răspuns încât uităm să răspundem, de fapt, la singura şi cea mai importantă întrebare: unde este viaţa din viaţa noastră? Cât la sută o trăim şi cât de mult o lăsăm să ne scape printre degete, pierduţi fiind în prea multă pierdere de sine din motive total fără sens?

Înţelesurile fireşti

Dacă m-ar întreba cineva ce mai fac, aş ridica din umeri şi i-aş spune că sunt ca un copil cuminte care aşteaptă să se dospească ce e de dospit. Şi care între timp încearcă să nu uite să se bucure, să nu uite să aibă răbdare, să nu uite să iubească, să nu uite să fie binevoitor. Cu ceilalţi şi cu sine.

Stare de inconştienţă conştientă. Nimic nu se leagă pe înţelesul meu şi totuşi lucrurile curg. Îmi pare că am uitat cum să descifrez înţelesurile fireşti. Sau poate nu mai am răbdare. Şi, totuşi, nici dorinţa nu pare să-mi vină în ajutor.

Stare de nestare. Zilele de vară curg şi pare că niciuna nu-mi dezvăluie nimic. Nu îmi mai dezvăluie nimic în ochii-mi adormiţi de o uitare melancolică menită parcă să mă trimită într-o somnolenţă continuă de mine însămi. Anumite lucruri e bine să le laşi să îţi vină dacă ai obosit să tot alergi spre ele.

Zilele îţi sunt un ceas care ticăie necontenit, fie că ştii, fie că alegi să nu vezi asta. Sunt încă copilul care merge pe bicicletă şi se minunează de curcubeul din zare.

Suntem ca nişte nori trecători în viaţă. Ici-colo dezvăluim un soare, alteori aducem o furtună. La final, ne ducem. Şi pentru oare câţi va conta ce am adus, ce am lăsat, ce a trecut?

Ce contează, în final, cu adevărat?

Aş vrea să ştiu! Ca, la sfârşit, să spun că a contat...