Mic cat un bob. Ca ultima picatura din mare. Ca cel din urma strop de ploaie... Un graunte de apa cat inima ta care se strange cand iti deschizi bratele in fata unor brate inchise. Ca ultimul fir de speranta cand nu stii daca mai ai in ce sa speri. Sau de ce sa o faci. Ca atunci cand, prea tarziu, nici macar cuvintele nu-si mai au rostul. Ca o ultima imbratisare ce nu a mai apucat sa fie data... Ca ultima oara cand ai vrut sa privesti inapoi si regretul ca nu ai facut-o. Ca si cand ar fi usor si simplu sa-ti pui viata in valiza si sa pleci. Ar trebui sa fie usor... Visul spre libertate e mai mare decat lanturile de care ai impresia ca esti prins. Nu esti prins decat in propria-ti minte. Nu esti prins decat in itele pe care mintea le coase cand incearca sa descoasa lumea... Dar lumea nu e ceva ce trebuie descusut... Lumea pur si simplu este... Tot ce trebuie sa faci este sa fii si tu odata cu ea... Sa fii pur si simplu... Precum omida ce nu-si gaseste desavarsirea decat in clipa in care-i dau aripile... Dar aripile noastre nu sunt asa de usor de gasit cata vreme ne taram sufletele in deznadejde. Poate nici nu e vorba de asta. Poate ca nici nu trebuie sa te mai explici. In viata, pur si simplu mergi mai departe. Uneori, doar atat poti sa faci. De multe ori, nici nu trebuie sa faci mai mult. Ca un actor al carui suflet se zbate in mirarea de a fi... Pe scena, orice ar fi, zambetul trebuie sa iti iasa. Masca trebuie sa fie pusa si publicul distrat. Asa-i pe scena... Asa-i in viata.. Iti pui masca si mergi mai departe. Sau ti-o dai jos si pleci in lume... Sufletul nu poate fi chinuit de atatea masti pe care involuntar ajungi sa le porti. Pe care uiti sa le dai jos chiar si atunci cand esti doar tu cu tine...
