şi de-ar fi să plec, tot aş rămâne

în definitiv, cu toţii greşim în viaţă. într-un fel sau altul. mai mult sau mai puţin. faţă de noi sau faţă de ceilalţi. irelevant. suntem atât de efemeri în lumea asta... fiecare dintre noi încercăm cumva să... să facem lucrurile să meargă aşa cum considerăm noi că ar trebui să o facem, încercăm să luptăm pentru un ideal sau în cazul în care nu există, încercăm să îl definim... suntem diferiţi şi în interiorul sufletului nostru nu ne dorim decât un strop de speranţă. speranţă pe bune. şi fiecare dintre noi se zbate şi îşi doreşte şi poate că în intimitatea sufletului crede şi vrea să ajungă la liman... la limanul tuturor încercărilor şi tristeţilor şi incertitudinilor şi luptelor date în interior sau în exerior... văzute sau nevăzute... ştiute sau ignorate...

ce joc viaţa asta... îţi dă lecţii pe care le înveţi mult prea târziu, obstacole pe care le întâmpini mult prea devreme, îţi dă ocazia să te îndrepţi în momente în care nu îţi este nici măcar sesizată încercarea şi dorinţa de a face lucrurile să meargă pe bune…

ne merităm poate soarta. trecem pe lângă lucruri pe care nu le vedem. auzim lucruri pe care nu le ascultăm. ochii vor să ne fie deschişi dar noi nu ştim cum să îi deschidem fără să lăsăm în urmă întunericul pe care îl dezgroapă... 

a fost odată o fată care a iubit, care a greşit, care a suferit, care a învăţat din greşeli, care a vrut să se schimbe, care a reuşit, care a vrut să creadă din nou în fluturii din stomac, care a dat greş încă odată, care a uitat cum e să iubească, care a continuat totuşi să spere, care a crezut din nou în iubire, care a sperat că în sfârşit soarele a ieşit din nou, care a crezut că poate, totuşi, de data aceea, urma să fie bine, care nu a vrut să renunţe, care s-a zbătut şi s-a luptat cu monştrii trecutului din ea însăşi, care a fost în definitiv învinsă, care a încetat să creadă, care a renunţat.

a fost odată.

http://www.youtube.com/watch?v=QfuEPqtg0QY

când nu ştii dacă realitatea din jur este realitatea pe care o doreşti

uite că, vrând nevrând, am ajuns aproape la mijlocul lunii februarie. cu mintea înconjurată de toate grijile care ne sufocă sufletul, nici nu mai avem timp sau ochi să vedem lumea care se transformă în jurul nostru, natura ce sperăm că are de gând să înceapă să renască, viaţa care îşi urmează liniştită cursul...

între examene şi suferinţe - sufleteşti şi fizice, nelinişti şi vise de neatins, bucurii şi întrebări, încurajări şi smulgere violentă de aripi, îmi găsesc sufletul pierdut şi trist, abătut şi fără un ţărm pe care să ancoreze. încă o dată mă aflu în faţa realităţii care nu ştiu dacă este ceea ce îmi doresc să fie, dacă este ceea ce mi se potriveşte, dacă mă pot regăsi în ea, dacă este drumul pe care trebuie să merg. încerc să mă conving şi vreau să cred că aşa trebuie să fie, că sunt în momentul acesta exact "acolo" unde ar trebui să fiu. şi tocmai de aceea, vreau să lupt şi mă străduiesc cât pot să fac cât mai bine ceea ce trebuie să fac în momentul ăsta din viaţă... fără ca măcar să mă întreb dacă mă face fericită sau nu, îmi place sau nu, mă ajută sau nu...

şi în strădania mea de a face lucrurile cât mai bine, de a încerca să nu mă dezamăgesc pe mine sau pe cei de lângă, în lupta din fiecare clipă care se dă între ceea ce se întâmplă - realitatea din jur, şi ceea ce mi-aş dori poate să fie altfel - realitatea mea, încep să obosesc şi să mă simt slăbită. să pierd şi puţina siguranţă pe care o căpătasem cu greu din alte asemenea angoase şi frustrări trăite... să uit că am un suflet care vrea să fie fericit, dar care nu ştie ce să facă pentru asta. să uit să îi dau spaţiul şi timpul necesar pentru a medita la ceea ce şi-ar dori şi l-ar face fericit. 

fără o hartă sau o busolă care să mă îndrepte spre ce anume nu ştiu, cu un suflet chinuit de întrebări şi obosit de neînţelegeri, mă gândesc că tot ce îmi rămâne de făcut este să încep să învăţ să am credinţă. sau poate mai simplu, să cred, pur şi simplu...